Capitolul II - Al Nour

     Îmi aduc aminte de tatăl meu, Allah să îl odihnească. Era un om dârz! Și o iubea pe mama mea! Era un prinț al deșertului. Era bogat. Avea peste o sută de sclavi! Tatăl meu era doi oameni! Așa l-am văzut mereu! În casă era tandru și iubitor! Zâmbea pe sub mustăți și se juca cu noi. O privea pe mama cu dragoste când o lua în brațe! Uneori mama îi dădea peste degete . Când o făcea, el întotdeauna râdea. Habar nu aveam atunci ce înseamna asta. Afară era altcineva. Afară îmi era frică de el! Nu avea nimeni curajul să îl privească în ochi. Nici măcar eu. Deși îi știam atât de bine ochii. În casă nu îmi era teamă să îl privesc! În casă eram un copil cu tată, afară eram un soldat oarecare, orfan. În casă eram iubit. Afară eram disprețuit. Era vai și amar de pielea mea dacă scăpam sabia din mână. Și era atât de grea! Îl uram pe tata afară pe cât de mult îl iubeam în casă.  Mai târziu l-am iubit pentru tot ce m-a pus să trag. Pe la optsprezece ani nu mai era unul să îmi țină piept! Doar lupii bătrâni îmi făceau față în luptă, scăpând sunete de admirație. Eu nu luptam pentru că era bun. Eram bucuros când îl vedeam pe tata zâmbind pe sub mustăți când crestam pe câte unul! Din prima zi când am văzut asta, am vrut să îi fac tatii pe plac. Pe mine oamenii mă priveau în ochi și uneori chiar zâmbeau înțelegător. Am știut că nu sunt ca tatăl meu. Mie îmi plăcea să fiu privit în ochi când mi se vorbea. La douăzeci de ani, tata a unit tribul nostru cu cel al Saray-ii. Soția mea. Nu am cunoscut-o până nu a adus-o în casă. Era o femeie frumoasă. Am iubit-o așa cum poate iubi un copil de vârsta mea. A fost prima mea femeie. Mi-a dăruit un copil. În zilele acelea, tatăl meu a început să fie abătut. Eu nu înțetegeam mare lucru. Era vorba de amenințări de răzbunare legate de lucruri pe care nu le știam din tinerețea lui. Într-o zi m-a chemat la el și mi-a încredințat o epistolă pentru un emir. Mi-a spus ca e o datorie de onoare față de el. Am plecat cu douăzeci de oameni să duc epistola. Nu ar fi trebuit să plec. Ar fi trebuit să stau acasă și să apăr cu viața mea, viața copilului și a soției mele. Aș fi fost mort și liniștit. Tata știa de ce m-a trimis atunci. La întoarcere nu mai era nimic. Doar foc și moarte. O babă își bocea morții. Bocetul ei îmi spărgea sufletul în bucăți. Aș fi vrut să fiu eu baba aceia pentru o oră! De ce nu pot plânge? Mă uit la copilul meu mort în brațele soției mele... Și eu nu am lacrimi! Vreau să plâng! Baba parcă mi-a auzit urletul mut și s-a pornit pe bocit și mai rău. Câțiva din oamenii mei își astupară urechile să scape de chin. Unul scoase hangerul să o ucidă . Să ne scape pe toți! L-am oprit! Am aruncat o pungă de galbeni la picioarele babei!

    - De azi tu babo, o să fii plânsul meu! Tu o să plângi în locul meu! 

  Când am privit înspre oamenii mei, am văzut că nici unul nu se mai uita în ochii mei. Am înțeles că rămăsesem singur. Și atunci am murit prima oară. De atunci am căutat să ajung să-l pot privi în ochii pe marele Allah, slăvit fie-i numele. Să-l întreb de ce?

      Am devenit un barbar. Am ucis și prădat. Am devenit temut! Am fost coșmarul dușmanilor mei și izbăvirea lor!

    Vino dulce liniște 

    Vino și mă du departe 

    Du-mă însă repede 

    Unde timpul se împarte. 

    Vino să imi îndulcești 

    Ridurile de pe suflet 
    Vino să mă amețești 

    Până uit de plâns, de cântec... 

   Haide, vino și mă du 

   Unde nu am mai umblat 

   Unde poți veni doar tu 

   Unde uit și sunt uitat. 

   Vino! Zboară-mă total 

   Ca pe un nebun, nebuno! 

   Aștept calmul de final... 

   Vino, dulce moarte! Vino...

    -Eli... Roua dimineților mele.... Eli... Bucuria sufletului meu...

Ieși de sub pielea mea, lasă-mă să respir....

   -Al Nour... Stăpânul meu. Al nour ... Iubitul meu... Să nu mă părăsești niciodată te rog!

   -Eli... Îți jur că o să te iubesc șapte vieți... Prima dată!

   -Al Nour... Ia-mă în brațe! Fă-mă să mă simt în siguranță... Numai acolo în brațele tale vreau să stau, vreau să iubesc, vreau să mor...Și iubește-mă Al Nour! Iubește-mă! O dată în plus stăpânul meu drag.

   -Eli... Sufletul meu.Nu pot să te iubesc odată în plus... Te iubesc de parcă de asta depinde viața mea! Mi-e sete permanentă de tine! 

   -Adapă-te viața mea! Umple-ți gura cu mine! Iubitul meu drag... Al Nour meu!...

    După ce nu a mai rămas nici un dușman în viață am pornit jihadul. Erau atât de mulți necredincioși. În timp mulți au vrut să vină lângă mine. Să-și pună viețile lor păcătoase în slujba năpraznicului Al Nour.

   Al Nour... Un nume care făcea să înghețe sângele în vine. Al Nour.. Sinonim cu moartea și barbaria... Al Nour... Un nume blestemat sau rostit cu venerație... Și, sub numele acesta, eu... o stafie. Un om al cărui suflet murise în siecht-ul străbunilor mei 

   Se zvonea că am un harem de o mie de fecioare. Nu erau o mie. Dar era trist... Intram acolo doar ca să aud plânsul babei bocitoare. Nu iubeam nici o femeie. Nu credeam că o să mai iubesc vre-o dată! Nebunul de mine...
  toată povestea? clik aici